E târziu. A trecut de mult miezul nopţii, iar somnul se tot lasă aşteptat. Gânduri şi frânturi de imagini revin constant, unele sunt din trecut, altele sunt reprezentări ale viitorului. În jur doar linişte şi adormire, dar undeva în mijlocul oceanului de întuneric, un chip aflat la fereastra deschisă este atras de mirajul nopţii şi al infinitului. Tăcerea este atât de adâncă, încât gândurile par a prinde glas şi viaţă... O fărâmă de fericire vrea, atât, e mult? Oricum nimeni nu poate avea altceva decât cere ea. A fost cea mai fericită femeie din lume cândva, dar parcă a trecut prea mult timp de atunci. Mai vrea! A gustat din paharul întins de o mână înşelătoare şi acum nu mai are linişte până nu va mai bea din cupa plină cu licoarea fericirii...

De ce a muşcat Adam din măr? De ce s-a lăsat ispitită Eva? De ce a existat fiinţa androgină? De ce l-a pedepsit Zeus pe fiul lui Hermes şi al Afroditei fiindcă s-a unit cu Salmakis, alcătuind o singură fiinţă care a întruchipat perfecţiunea? De ce a existat invidia chiar şi în rândul zeităţilor? De ce trebuie să se topească ea de dorul împlinirii prin iubire?