E toamna iar si aripi neputincioase se zbat pe cerul innegrit de nori furiosi care acopera cu bratele lor lungi gura amortita a soarelui. Zenitul de un alb intunecat cu striatii vinetii se indeparteaza asemenea zambetului de pe chipul tau. Acum este vremea pentru singuratate, inimile se retrag una cate una in hrube adanci acoperite de stancile uitarii. Vulturii se trezesc incet simtind miros de cadavru proaspat, se apropie treptat si se infrupta cu voluptate din sufletele ratacite la eterna rascruce a sortii. Tic-tacul ametitor si zgomotos anunta orgolios inca o victorie incrustata pe tabla de granit ce acopera peretele mucegait al atriului intunecat si cenusiu. Voci stinse de-abia se mai aud, iar ecoul lor se loveste de peretii eu-lui solitar. Nimic. Din nou un nimic amenintator va cuprinde cu brate puternice si va strange ca intr-o menghina ruginita un suflu care nu mai apuca sa abureasca oglinda unei ape tulburi ce se afla intre ieri si azi. Pasi inabusiti de covorul de vise pierdute se aud ca intr-o lume cantata de balada vietii uitata in cufarul amintirilor ravasite de dor si dorinta. Ezitari livide se inghesuie pe scara spre cerul acoperit de nori furiosi ce-si dezvelesc din cand in cand ochii rosiatici care arunca flacari ascutite pana hat departe, spre palate de clestar cocotatepe stanci mult prea solitare. Ah, e toamna iar! O alta toamna innegurata si rece, atat de rece incat inimile ingheata in hrube adanci acoperite de lespezile uitarii.
