Umbre de dor

Ploua, umbre adanci strabat intunericul, picaturi mari se lovesc de pamantul reavan, plopii inalti se apleaca in fata vantului nemilos, iar fulgere rosiatice lumineaza din cand in cand aleile pustii. Nicio suflare omeneasca pe strazi, doar frunzele danseaza un vals al deznadejdii asemenea jocului ielelor cu miscari ametitoare. La o fereastra se zareste o silueta luminata de razele lunii care razbat prin intunericul dens. Un chip palid cu ochii mari si albastri invaluit de bucle negre priveste departe, in zari doar de ea cunoscute. Ganduri prea pline de dor se citesc in ochii inlacrimati si colinda pe continente intr-o singura clipa. "Ah!... Daca ar fi... !", sopteste zambind unui gand amagitor. Zambetul e dureros de trist si o lacrima se sparge in barbia ascutita. Privirea ei se opreste asupra vantului care urmareste asiduu frunze cazute din teiul ei preferat. Linistea adanca o cuprinde si pe ea, doar bataile inimii aducandu-i aminte ca inca mai poate spera, mai poate visa. Da, mai poate visa la indeplinirea acelei dorinte. Si ar fi atat de simplu, daca... dar pana acum nu a fost sa fie! Ea stie ca atunci cand iti doresti ceva suficient de mult toate fortele Universului devin complice pentru a fi indeplinita dorinta. Oare ea nu si-a dorit suficient de mult ? Ea crede ca da, a implorat cerul sa fie intermediar, a rugat vantul sa-i grabeasca pasul, a ingenuncheat in fata ploii pentru a-i fi curatata privirea ca sa vada cand va fi sa fie... Si inca nu s-a intamplat. Dar nu renunta. Poate ca uneori rabdarea este supusa unui test ca sa apreciem cu adevarat ceea ce primim. Sau poate ca nu a sosit vremea implinirii... Si rotocoale de hartii pierdute se inalta si coboara dupa vrerea adierii de toamna, iar stropii grei parca ar fi incarcati cu tristetea ei, de aceea se lovesc cu putere de asfalt, de parca s-ar revolta si ei... Timpul trece alene si clipele par veacuri,iar pana dimineata mai e atat de mult... Va folosi timpul ramas pentru a-si mai pune o data dorinta, poate de data aceasta se va ruga suficient de puternic. Un porumbel se asaza grabit pe pervazul geamului ei, deschide fereastra pentru a-l privi. Picaturile de ploaie ii lovesc chipul, parul lung este imbibat de apa grea si rece, dar ea nu simte nimic, nici vantul aspru care ii flutura parul ud. Ar vrea sa poata prinde porumbelul pentru a-l aduce in casa. L-ar ingriji, l-ar hrani, iar maine dimineata i-ar da drumul sa zboare cu visele ei... poate ar vrea el sa-i implineasca dorinta ...

Rutina

Razele soarelui strapung orizontul, aducandu-l tot mai aproape de noi... O caldura puternica invaluie pamantul, nici urma de nor pe cerul albastru. Liniste apasatoare, oamenii sunt ascunsi in case si birouri la adapostul aerului conditionat. Tramvaiele se indreapta alene cu mersul leganat catre statii pustii. Rutina e obositoare. Din cand in cand zgomotul masinilor sau claxoanele celor nerabdatori atrag atentia vreunui ratacit prin orasul canicular. Timpul se dilata si asteptarea este linistitoare. Totul este amortit. Undeva departe se zaresc niste umbre cenusii care prevestesc o ploaie de vara. Vantul adie slab la inceput, apoi din ce in ce mai puternic. Stropii mari se sparg de geamuri insotiti de tunete infricosatoare. Fulgerele lumineaza cerul acoperit dintr-o data de nori uriasi si negri. Dupa un timp razele soarelui strapung orizontul aducandu-l mai aproape de noi...

Astazi am vazut un reportaj pe Explorer despre supravietuirea a trei tineri dupa aproape sase saptamani petrecute pe mare intr-o barca. Au dovedit o incrancenare disperata in lupta cu moartea timp de 46 de zile. Au gasit metode sa se hraneasca, au baut apa de ploaie, au infruntat furtuni, dar una mai apriga era cat pe ce sa-i ucida, le-a rasturnat barca si tot ce aveau a fost pierdut. Dupa noua ore de stat in apa si dupa ce le-au dat tarcoale rechinii, au reusit sa intoarca barca, dar era plina de apa si au stat uzi inca o zi... Rabdarea si puterea lor au ajuns la sfarsit. Nu mai aveau nicio speranta, mai ales ca sase nave trecusera prin apropierea lor, dar nu au fost vazuti. Tocmai cand se hotarasera sa renunte la lupta au fost salvati...

Amintiri

O bucurie imensa mi-a invaluit sufletul cand am primit un telefon. O fosta eleva m-a sunat pentru a-mi spune ca este alaturi de mine in aceasta perioada si ca, daca am nevoie de ea, sa o caut la orice ora. Sigur ca nu ma poate ajuta, dar faptul ca plangea de emotie cand imi spunea ca trebuie sa fiu puternica m-a facut sa cred ca eu chiar contez pentru elevii mei. Am uitat sa spun ca sunt profesoara. Am predat si la gimnaziu si la liceu. Intotdeauna am avut o relatie speciala cu elevii mei, i-am respectat si m-au respectat, ba mai mult mi-au dat dovezi de atasament profund, fie ca erau clasa a V-a, fie ca erau clasa a XII-a, fiindca au observat daruirea mea in timpul lectiilor. M-am intalnit adesea cu fosti copii pe care m-am straduit sa ii invat si sa ii formez. Pe chipul tuturor am citit emotie, iar ochii lor straluceau a incantare. De fiecare data imi aminteam in ce clasa fusesera, chiar si banca in care statusera patru ani, iar ei imi povesteau despre mine... ce am zis, ce gest am facut la un moment dat. Eu am uitat, dar ei pastreaza inca acele amintiri si sunt adanc incrustate in sufletul lor. Am constat ca amintirile pe care le povestim adesea sunt acelea din anii de scoala, atunci suntem usor de impresionat de aceea se imprima atat de bine in memoria noastra. Sigur ca bagajul se imbogateste de-a lungul vietii, dar ne vom aminti mereu chipul invatatoarei, al profesorului sau profesoarei care ne-a marcat anii de scoala. De aceea sunt mandra ca mi-am ales aceasta meserie.

De-a lungul celor opt ani de experienta la catedra am avut numeroase momente de bucurie, dar ma incanta mai ales cele in care imi intalnesc elevii in alte situatii decat la scoala si vad ca li se lumineaza chipul cand ma vad si zic: " Doamnaaa!"

Sa va povestesc o intamplare hazlie. Eu am parul ondulat si din cand in cand merg la salon sa-mi intind parul, fiindca singura nu pot. Cand m-au vazut prima data copiii de clasa a V-a cu parul drept au avut reactii diverse. La sfarsitul orei o fetita imi spune ca nu-i place cum imi sta si sa nu imi mai intind parul. Si pentru ca parerea fiecarui copil este importanta pentru mine nu m-am suparat. Copilul a fost sincer. Nu a vrut sa ma jigneasca. Ei nu ii placea si pentru ca stia ca voi intelege si ii voi da un raspuns clar a avut curajul sa-si spuna parerea. Dupa doua zile sigur ca a trebuit sa imi spal parul care a revenit la normal, era ondulat din nou. Cand am intrat in clasa fetita care imi spusese ca nu imi sta bine a reactionat brusc si a zis :"Eeee! A venit doamna noastra!"

Eu sunt " doamna " lor si asta ma bucura mult fiindca voi ramane in amintirea lor.