Ploua, umbre adanci strabat intunericul, picaturi mari se lovesc de pamantul reavan, plopii inalti se apleaca in fata vantului nemilos, iar fulgere rosiatice lumineaza din cand in cand aleile pustii. Nicio suflare omeneasca pe strazi, doar frunzele danseaza un vals al deznadejdii asemenea jocului ielelor cu miscari ametitoare. La o fereastra se zareste o silueta luminata de razele lunii care razbat prin intunericul dens. Un chip palid cu ochii mari si albastri invaluit de bucle negre priveste departe, in zari doar de ea cunoscute. Ganduri prea pline de dor se citesc in ochii inlacrimati si colinda pe continente intr-o singura clipa. "Ah!... Daca ar fi... !", sopteste zambind unui gand amagitor. Zambetul e dureros de trist si o lacrima se sparge in barbia ascutita. Privirea ei se opreste asupra vantului care urmareste asiduu frunze cazute din teiul ei preferat. Linistea adanca o cuprinde si pe ea, doar bataile inimii aducandu-i aminte ca inca mai poate spera, mai poate visa. Da, mai poate visa la indeplinirea acelei dorinte. Si ar fi atat de simplu, daca... dar pana acum nu a fost sa fie! Ea stie ca atunci cand iti doresti ceva suficient de mult toate fortele Universului devin complice pentru a fi indeplinita dorinta. Oare ea nu si-a dorit suficient de mult ? Ea crede ca da, a implorat cerul sa fie intermediar, a rugat vantul sa-i grabeasca pasul, a ingenuncheat in fata ploii pentru a-i fi curatata privirea ca sa vada cand va fi sa fie... Si inca nu s-a intamplat. Dar nu renunta. Poate ca uneori rabdarea este supusa unui test ca sa apreciem cu adevarat ceea ce primim. Sau poate ca nu a sosit vremea implinirii... Si rotocoale de hartii pierdute se inalta si coboara dupa vrerea adierii de toamna, iar stropii grei parca ar fi incarcati cu tristetea ei, de aceea se lovesc cu putere de asfalt, de parca s-ar revolta si ei... Timpul trece alene si clipele par veacuri,iar pana dimineata mai e atat de mult... Va folosi timpul ramas pentru a-si mai pune o data dorinta, poate de data aceasta se va ruga suficient de puternic. Un porumbel se asaza grabit pe pervazul geamului ei, deschide fereastra pentru a-l privi. Picaturile de ploaie ii lovesc chipul, parul lung este imbibat de apa grea si rece, dar ea nu simte nimic, nici vantul aspru care ii flutura parul ud. Ar vrea sa poata prinde porumbelul pentru a-l aduce in casa. L-ar ingriji, l-ar hrani, iar maine dimineata i-ar da drumul sa zboare cu visele ei... poate ar vrea el sa-i implineasca dorinta ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu