E noapte tarzie de septembrie cu neguri dese si abrupte, in care doar pasii se aud in tacerea grea si densa ce invaluie siluete cenusii. Singuratati ratacite se chem laolalta, dar glasurile sunt atat de ragusite de miile de strigate din miile de nopti de septembrie, incat de-abia se mai aud, iar in curand doar un cunoscator va putea citi de pe buzele crapate de gerul naprasnic al insingurarii. Luna se ridica timida peste negurile incrancenate si incearca sa sparga intunericul, trimitand sageti mult prea ascutite catre neantul absurd de negru, dar sunt atat de subtiri incat ele nu pot despica nici macar o patrime din glodul indoliat. Tacerile sunt adanci, reci, distante si indiferente, orgolioase si profund marcate de satisfactia puterii asupra slovelor ascunse in spatele hartiei cenusii. Dintr-o data se aud bataile ritmice ale unei inimi ramasa in afara trupului ce paseste si el cadentat catre un nu stiu unde dintr-o nu stiu care lume. Fulgere de foc aprind cerul descoperind o luna rotunda si clara de septembrie pentru o clipa atat de efemera, incat parca nici nu a fost. Neguri grele si dese invaluie orizontul unor ochi de vultur ce cauta un nu stiu ce dintr-un nu stiu care loc... Si iarasi au fost zamislite o serie de neguri atotcuprinzatoare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu